"Ziarul „Adevărul” va contribui cu 3.000 de euro la banii strânşi deja pentru operaţia Laurei Irimia. Costul operaţiei depăşeşte cu mult posibilităţile financiare ale familiei Irimia, care trăia, până acum două luni, din vânzarea pantalonilor croiţi de Laura." - Surpriza „Adevărul”: 3.000 de euro pentru Laura (Mihaela Dincă), Adevărul, 19 februarie 2009
"O familie cu doi copii, unul de 7 ani, iar celălalt de 12, are nevoie de ajutor. Laura Irimia, o tânără de 32 de ani din Botoşani, care suferă de o boală gravă – neurinom acustic - a încercat cu toate puterile să strângă cei 7.000 de euro necesari pentru operaţie.
Ziarul „Adevărul” o va ajuta pe Laura cu 3.000 de euro şi, astfel, tânara îşi va acoperi o mare parte din costurile necesare intervenţiei.
Ministerul Sănătăţii a hotărât ieri să o ajute pe Laura, ca urmare a campaniei "Adevărul". Oficialii ministerului au transmis către Direcţia de Sănătate Publică Botoşani o directivă prin care au cerut sa i se ofere Laurei Irimia tot sprijinul. „Vom putea aloca o sumă importantă de bani din fondul pentru intervenţii în străinătate. În cazul în care nu vom găsi în România un spital în care operaţia să se facă fără riscuri, Laura Irimia va fi trimisă la o clinică din străinătate”, ne-au spus reprezentanţii Ministerului Sănătăţii.
Contribuţia celor care au donat până în prezent bani pentru a o ajuta să se facă bine şi să-şi continue viaţa alături de copiii ei, Denis şi Karina, a fost ca o mană cerească pentru familia Irimia, povesteşte Anca Grădinaru, verişoara Laurei.
Mai ales că situaţia materială a familiei este dificilă. Cei patru trăiesc de pe urma unei mici afaceri, care, până acum două luni, era ţinută în picioare mai ales de Laura.
Veniturile familiei proveneau doar din vânzările de pantaloni pe care soţul Laurei le realiza la o tarabă din bazarul din Botoşani. Pantalonii erau croiţi şi cusuţi de Laura. Acum, femeia nu mai e în stare să folosească maşina de cusut pentru cele câteva perechi care le-ar asigura hrana.
Alocaţia copiilor a devenit de la Crăciun încoace singura sursă de venit, în condiţiile în care Laura trebuie să ţină un regim alimentar costisitor, dar şi să mergă periodic la controale medicale.
„În prezent, vânzările se fac din ceea ce a rămas pe stoc, după sărbători. «Se fac» e mult spus, fiindcă, acum, mai ales în condiţiile crizei de care toată lumea e afectată, puţini oameni mai fac asemenea cumpărături”, ne mai spune Anca.
„Ei nu cer nimic, niciodată”
Laura nu mai poate coase pantaloni pentru că simptomele bolii sunt prea puternice. Totul îi este potrivnic: vederea dublă, auzul, echilibrul, dar şi zgomotul maşinii de cusut. Karina şi Denis sunt şcolari, iar cheltuielile cu aceştia sunt împovărătoare.
La 12 ani, Karina e o domnişoară care se poartă cu o modestie ce iese din tiparul fetelor de vârsta ei. Nu au fost necesare prea multe explicaţii pentru ca ea sau Denis să înţeleagă situaţia financiară a părinţilor. „Ei nu cer niciodată nimic”, recunosc cei mari. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că le-a dat nişte copii atât de minunaţi. Sunt împăcaţi că „îngeraşii” lor sunt sănătoşi. O pereche de pantaloni croiţi de Laura se vând în bazarul din Botoşani cu 35 de lei.
„Erau zile bune, în care vindeam 10 perechi, şi zile proaste, în care nu vindeam nimic. Profitul ajungea la 300-700 de lei, bani cu care trăim toţi”, adaugă şi capul familiei, Eugen. O bună parte din aceşti bani se duc pe ratele pentru pentru apartament, mobila din casă şi calculator, dar şi facturile lunare pentru utilităţi. Până să descopere boala Laurei, erau fericiţi cu puţinul lor şi au încercat să se descurce aşa.
Nici acum banii nu ar conta atât pentru ei, dacă nu ar fi înţeles că viaţa costă uneori mai mult decât îţi poţi permite.
Intervenţie costisitoare
Operaţia de care are nevoie Laura, programată pentru 11 martie, costă, în România, 7.000 de euro. Dacă ar avea bani suficienţi (35.000 de euro) ar putea face o intervenţie, nu la fel de riscantă, în Germania. Laura va avea nevoie de alte câteva mii de euro pentru proceduri de recuperare.
Operaţia ar putea dura şi 12 ore
Episodul 4
De dimineaţă ne-am descurcat destul de bine în traficul din Capitală. Am ajuns din nou la spitalul Euroclinic, ca să fac nişte analize, ale căror rezultate trebuie cunoscute înainte de operaţie.
De ieri, de când am intrat în acest spital şi în legătură cu oamenii de acolo, parcă am păşit într-o altă lume. Omenie, curăţenie impecabilă şi eficienţă fără cusur. În jumătate de oră am terminat toate analizele ce le aveam de făcut. La un moment dat, încercam să socotesc cât timp mi-ar fi luat şi... câtă umilinţă aş fi îndurat ca să fac toate astea într-un spital public.
La gândul că mă voi întoarce pentru operaţie, nu mi-a rămas să spun decât Doamne ajută! Data intervenţiei, 11 martie, devine foarte importantă pentru mine. Aş putea spune că începe numărătoarea inversă.
La amiază porneam înapoi spre casă. Mă întrebam ce-or fi făcut copiii în lipsa mea. Dacă au mâncat bine, dacă s-au îmbrăcat destul de gros pentru frigul de-afară, dacă şi-au făcut temele. Mi-e greu să nu-i am aproape!
„Copiii mă aşteptau aliniaţi lângă uşă”
Acelaşi drum la întoarcere mi s-a părut mai lung. Sau poate că nu mai aveam răbdare să ajung acasă. Oboseala acumulată în aceste două zile mă ajungea din urmă. O durere de măsea a început să mă chinuie, ca şi cum nu aş avea probleme destule. Iar gropile din şosele au făcut drumul şi mai anevoios. Orice zgâlţâire am resimţit-o rău.
După ora zece seara am intrat în casă încet, cu gândul că dorm copiii. Dar ei erau aliniaţi lângă uşă. Mă aşteptau. Denis chiar avea lacrimi în ochi. Am observat că încerca să şi le stăpânească bărbăteşte.
I-am povestit mamei despre cum a decurs discuţia cu domnul doctor, ce om extraordinar este şi ce norocoasă sunt că am aflat de el. Atunci când i-am spus mamei că operaţia e estimată la 12 ore, am văzut-o cum îşi face cruce. Şi ceilalţi cu care am vorbit la telefon şi-au pierdut glasul când au auzit.
E ca o ironie să îi încurajez eu acum. Toţi mi-au spus că au remarcat o schimbare în vocea şi în atitudinea mea. Că sunt mai liniştită, încrezătoare, dar conştientă de riscurile mari ale operaţiei. Aşa simt şi eu. Doar durerea de măsea mă face să mă încrunt.
Toţi mi-au spus că au remarcat o schimbare în vocea şi în atitudinea mea. Că sunt mai liniştită, încrezătoare. Laura Irimia"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu