Discretia si puterea cu care Dana isi duce lupta sunt impresionate. Constienta ca e o perioada grea pentru toti, colega mea nu doreste sa impovareze pe nimeni cu problemele ei. Cand i-am vorbit de intentia de a scrie despre situatia ei, nu a fost impotriva, dar mi-a spus „ … cazuri ca al meu sunt o gramada. In spitale, la oncologie e ca in aeroport”. Am mutit. In zilele acelea, norul vulcanului din Islanda blocase prin aeroporturi mii de oameni …
A scris cateva randuri despre ea ...
În luna mai 2009 am fost diagnosticată cu carcinom mucinos. Nu prea mi-am acceptat diagnosticul. În septembrie am suferit o intervenţie chirurgicală. Din fericire, ganglionii limfatici nu au fost afectaţi de tumoră, în schimb, marginile chirurgicale treceau în ţesutul sănătos. Pentru că am întârziat prea mult, nu am făcut chimioterapie. Poate e cu noroc, pentru că nu cred că aş fi suportat…, nu suport nici tratamentele naturiste, chiar în stare pură … Am făcut radioterapie, 30 de şedinţe, finalizate în ianuarie 2010. Am început un tratament şi pentru col uterin, datorită problemelor descoperite … carcinom scuamos.
De cum am aflat, anul trecut, diagnosticul, deşi l-am acceptat cu greu, am renunţat la zahăr, proteina animală, orice sintetice şi sare rareori. Beam zilnic sucuri de legume şi fructe şi am încercat un tratament naturist, care mi-a provocat stări de slăbiciune şi rău, pe care, iniţial, le pusesem pe seama faptului că am schimbat cam brusc alimentaţia.
După o perioadă în care am mâncat multe crudităţi, mi-am propus să ţin post de 40 de zile, doar cu apă. Acum 15 ani, mama l-a ţinut, însă boala era mult prea avansată pentru a-i ajuta şi, mai mult decât atât, acest post nu era însoţit şi de convingere spirituală ... Eu am clacat rapid. Dar după două săptămâni am încercat din nou, spunându-mi ca dacă vreau trebuie să şi pot. Eroare! Mă rugam lui Dumnezeu, dar se pare că mai aveam de parcurs nişte etape până să-L şi simt mai profund. Am continuat dieta anterioară, fiind atentă inclusiv la amestecuri. Anul acesta, datorită problemelor apărute la col m-am hotărât brusc să îndraznesc pentru a treia oară postul total. Si iată-mă în a 28-a zi, doar apă cât pot de multă şi sucuri din mere combinate alternativ cu morcov, ţelină şi sfeclă roşie. Ar merge şi varza roşie sau verde, dar nu le suport. Probabil că au contat major lunile anterioare, de pregătire. Şi vreau să mai precizez că am avut curajul să intru în acest post având 43 kg, ceea ce oricum era foarte puţin pentru vârsta mea, ... după ce vara trecută am slăbit cam 7 kg. Sunt sigură că după această minunată purificare a materiei şi, implicit, a spiritului, organismul meu va asimila şi recupera mult mai bine ca înainte. Acum am 38 kg. Nu voi reveni la o alimentaţie tradiţională.
Înainte de a merge la spital pentru operaţia de col, aş vrea să ajung la o clinică din Franţa, la Lyon, unde există un aparat care depistează orice celulă malignă din corp. Am început demersurile pentru plecarea în Franţa, deşi nu am banii necesari (aproximativ 2000 euro), dar am credinţa că-i voi avea.
Zilele acestea, am auzit despre o cercetătoare româncă, prezentă la Salonul de Invenţii de la Geneva cu un aparat care depistează cancerul în 6 - 7 minute. Mă interesează orice informaţii în acest sens.
Trebuie neapărat să adaug că, încă de la aflarea diagnosticului, am căutat în mine cauzele bolii, încercând să fac şi schimbările necesare. Nu sunt cantonată pe valorile materiale, ci pe cele spirituale. Din prima zi a postului, 1 aprilie, am avut o stare cum n-avusesem de mulţi ani. Au urmat şi zile mai grele, dar nu concep să nu dus la bun sfârşit ceea ce am început cu atâta bucurie şi convingere. Am şi susţinerea duhovnicului şi a preotesei, persoane cu mare deschidere spirituală. Şi nu mai spun de susţinerea Bunului Dumnezeu ... Felul în care îmi raportez viaţa la Dumnezeu, aceasta este diferenţa dintre o zi de post negru de la început (când ajunsesem la 40 glicemie, iar la 30 intram în comă) şi aceste zile, când sunt atât de bine. Recomand acest post depresivilor. S-ar putea să constate în foarte scurt timp că ... cerul e senin şi soarele străluceşte! Începe să mi se regleze şi somnul, care de 5 ani era o mare problemă, dormeam 3 – 4 ore pe noapte sau deloc. Nu mai eram eu, ci doar cineva care se târâia de la o zi la alta, cu senzaţia că duc universul în cârcă. Extenuare e puţin spus ...
Am conştientizat că boala aceasta este doar un ajutor, modul minunat în care Divinitatea lucrează pentru transformarea mea şi am speranţa că Lyon-ul îmi va dovedi că sunt pe calea cea bună, printr-un rezultat în care va scrie: lipsă celule maligne.
Cu dorinţa de a afla despre felul în care au trecut sau trec prin această boală şi alte persoane, vă salut, cu drag! Niciodată să nu spuneţi niciodată! DOAMNE AJUTĂ!”
Trecand peste refuzul de sprijin al celor care ar trebui sa aiba intelesul cel mai profund al notiunii de solidaritate, colegii de birou ai Danei sunt alaturi de ea.
Lenuta Olaru:
Să scriu despre Dana … E dificil să redau în cuvinte puterea, forţa, optimismul, gândul bun al Danei ... Cineva mi-a spus despre ea că o vede ca fiind foarte sensibilă. Mie mi-a lăsat să-i descopăr firea veselă, vorba cu miez, gând realist şi …prea rar la noi, o minte deschisă. In ciuda firavului fizic, structura ei nu-i permite să se oprească în faţa barierelor puse de viaţă şi, mai ales, de oameni. De când i-am aflat necazul Dana a devenit pentru mine surprinzătoare. Boala nu o priveşte ca o pedeapsă, ci posibilitate de a descoperi valoarea lucrurilor care altădată păreau prea simple. Poate greşesc, dar nu sunt multe persoane care luptă cu atâta încrâncenare cu o boală care aduce atâta suferinţă. Au învins mulţi.
Am credinţa că Dana va învinge. Să ai soare, Dana!
Mario Moreno Cobzariu Hustiuc:
Poate pentru unii din cei ce citesc aceste mesaje pare ceva banal … insa colega noastra Dana se afla intr-o situatie chiar delicata. Nimeni dintre noi nu poate intelege mai bine care este adevarata traire a celui bolnav si in suferinta decat cel ce se afla inchis in chinul bolii. Putem fi alaturi prin vorbe fata de cel cufundat in suferinta, putem da sfaturi uneori, dar sa ne intrebam daca vorbele tin oare loc de usurarea durerii in astfel de situatii. Cineva spunea ca sfaturile sunt ca un colac de salvare spart, aruncat celui ce se ineaca. Nu vreau sa fac filozofie, insa colega noastra are nevoie de sprijinul nostru financiar. Afectiunea ei nu sufera amanare si in acest caz avem ocazia sa ne exersam meditatia asupra efemeritatii noastre pe pamant si dorinta noastra de a face o fapta nobila.
Despre Dana Sapariuc, ca si om, putem spune desigur multe, ca despre multi dintre noi, insa cea mai buna descriere a ei ar fi, in viziunea mea, un om foarte sensibil, emotiv, poate excesiv de implicat in ceea ce face, constiincios si grijuliu. Ma gandesc uneori daca in viata este bine sa fii excesiv de grijuliu, stiti si voi … stres, griji … rezulta boala.
Personal ii urez multa sanatate si putere in lupta cu boala, dar nu in ultimul rand sa aiba nadejde in Dumnezeu!
Luminita Iftimie Roscaneanu:
La inceput am crezut ca e o greseala, cand mi-a spus Dana ca medicul de la termograf i-a sugerat sa-si faca niste investigatii mai manuntite. Nu mi se parea posibil ca o persoana care nu suferea de nimic sa descopere ca are cancer. Si totusi acesta era adevarul. Toate analizele, rezultatul de la ecografie, rezultatele de la mamografie au dus la acelasi diagnostic: cancer.
Au urmat zile si luni de neliniste, de framantari legate de starea de sanatate, de posibilitatile pe care le are pentru a se salva, pentru a-si asigura cat mai multi ani de viata. Si lupta aceasta continua! Noi, cei din apropiere, suntem alaturi de ea si speram ca si alti prieteni necunoscuti o vor sprijini sa treaca cu bine peste acest obstacol deosebit de mare, care i-a rasarit in cale.
Privim in fiecare zi biroul ei si ne intrebam cum se mai simte si cand va reveni la serviciu. Avem nevoie de ea pentru a ne intregi grupul de prieteni, de colegi, pentru a-i auzi rasul, pentru a-i asculta sfatul, pentru a ne recita franturi de poezii, pentru a ne sustine in situatii deosebite.
Imi amintesc zilele pline de veselie pe care le petreceam impreuna, colindand prin cofetarii si magazile si vorbele ei: „Hai sa mancam o prajitura! M-am gandit toata ziua la ceva dulce. Vreau o prajitura cu fructe si cu frisca.” Sau "Azi am pofta de ceva bun! Ce zici, mergem la cofetarie?” si ne linisteam imediat pofta de dulce cu prajituri gustoase, parfumate si insiropate care parca ne invitau si a doua zi la bunatati. Aceste mici aventuri nu mai sunt si nu vor mai putea exista pentru noi atata timp cat boala ii interzice Danei satisfacerea multor nevoi marunte. Dar eu sper si am credinta ca operatia pe care a suportat-o cu bine, radioterapia, tratamentul, regimul nou de viata ii vor permite intr-o buna zi sa se aventureze in lumea dulciurilor. Parca toate intamplarile, intalnirile, lucrurile noastre comune au ramas in loc. Stau si astept ca totul sa se reia din punctul in care s-a oprit. Sper si vreau ca noi toti sa ajutam ca timpul sa se miste.
Doinita Hojbota:
Pentru mine, Dana e ca o pata de culoare pe un perete mohorat, o margareta luminata de soarele bland al primaverii. O fata micuta, dar plina de energie. Toata lumea care o cunoaste o simpatizeaza. Intotdeauna e pregatita sa te asculte si sa-ti dea un sfat bun. E o fire visatoare, idealista, increzatoare intr-un viitor mai bun ... Ii plac florile, bijuteriile, lumina, ciripitul pasarelelor in zilele calde de vara.
A trecut prin multe necazuri, care au calit-o. Are puterea si rabdarea de a aseza toate lucrurile la locul lor, ca o adevarata gospodina, ... este si copil, si stapan in acelasi timp in propria casa.
Pentru cei care doresc si pot sa-i intinda o mana de ajutor Danei, ii puteti contacta pe colegii de la Compartimentul de Protectie de Tip Familial din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Botosani
sau
Cont in lei: RO87BPOS07006404350RON01, deschis la Bancpost, Sucursala Calea Nationala, nr. 95, Botosani.
„Din păcate, turnul mai atrage câte un turist ocazional; dar detest să instalez o placardă pe care să scrie „Proprietate privată”. Această micuţă pajişte este unica fâşie de iarbă pe care o posed, în afară de un petec mărunt, chiar în spatele casei. Iarba, frământată desigur de vântoasele mării, este foarte scundă, iar firele se răsucesc într-un fel de mici preşuri circulare, ţepoase ca nişte cactuşi.” 
„De la ferestrele mele de sus (unde mă aflu acum), care dau spre mare, ochiul nu cuprinde decât nesfârşirea apei; numai dacă te uiţi în jos, poţi zări stâncile. De la ferestrele parterului însă, marea este invizibilă, şi nu se înfăţişează decât stâncile falezei, de dimensiuni şi forme elefantine, care înconjoară casa. Uşa din spate, care e uşa de la bucătărie, dă spre mica „pajişte” împrejmuită de bolovani şi aşternută cu iarbă aspră ca ţepii de cactus şi cu cimbru. Am de gând s-o las în voia poftelor naturii.”
Pentru că nu sunt cea mai mare amatoare de gângănii, mi-a cam tremurat mâna când am făcut fotografiile, deşi simpatica insectă chiar vroia să fie prietenoasă, după cum se poate observa ... 
Alexandra Ostafi
Dar e mai mult decât atât. Dincolo de parfumul merelor, am aflat despre un om care are nevoie de ajutor. Cu inima strânsă, am urmărit povestea lui 
Ideea constituirii unor fonduri de ajutor şi excelenţă pentru angajaţi, promovată de candidatul pe care l-am susţinut, a sensibilizat pe toată lumea. Nici această idee nu mi-a aparţinut, deşi preocupările mele din ultima vreme ar fi putut face să se creadă asta. Doar că altceva nu înţeleg eu ... Pe de o parte, pentru iniţierea şi desfăşurarea a ceea ce s-a numit campania 