De vreo trei ani, merg în instanţă, aproape în fiecare vineri.
Destul de multe cazuri au avut o puternică influenţă - profesională şi nu numai -asupra mea.
Astăzi, am susţinut cauza unor bunici, a căror fiică, singurul copil, a fost ucisă cu cruzime de soţul ei. Durerea ce le-o îmbrăcat chipul răzbate din orice gest sau vorbă pe care o rostesc. Şi e aproape imposibil să nu te cutremure. Cu atât mai mult cu cât bunica mi-a declarat la un moment dat că, dacă ar avea puterea să convingă instanţa să-l ierte pe criminal (nu mă cramponez în formalismul prezumţiei de nevinovăţie), ar face orice pentru asta. Motivul ... prin condamnarea criminalului, nepoţica lor nu ar mai avea nici tată.
Pe faţa aproape cadaverică a bunicii şi din ochii mereu înlăcrimaţi ai bunicului se vede că durerea lor nu îşi poate găsi alinare, pentru că nici măcar nu îşi pot vedea nepoata. Ceilalţi bunici nu le permit asta, copilul aflându-se în familia acestora, acolo unde mama a încasat bătaie după bătaie şi, în cele din urmă, a sfârşit.
Ambii bunici doresc să îşi crească nepoata, iar procesul pentru acest copil este abia la început.
Necunoscând regulile unui proces, bunicii materni au cedat astăzi, clamând nedreptatea atunci când partea adversă a solicitat noi probe, iar eu nu am reuşit să îi calmez. Şi a intervenit judecătorul, cu o voce care aproape că a spulberat justiţiabilii prezenţi ... să stea jos şi să tacă din gură, că el este cel care conduce procesul, altfel amendă şi afară din sală!!! Fără să primească vreo sancţiune, au ieşit din sala de judecată, spunând cu un glas sfâşietor că „nu mai pot”. Bunicul a revenit şi l-a rugat pe judecător să îl lase să spună două vorbe: că îşi cer iertare fiindcă, spre deosebire de criminal (prezent în sală), ei nu ştiu cum să se poarte în faţa instanţei, dar că nu doresc decât să se facă dreptate. Iar judecătorul a încheiat discuţia cu un ton care ne-a lăsat pe toţi, inclusiv pe părţile adverse şi avocata acestora, stupefiaţi şi fără replică ... domnule, nu pentru asta ai venit la tribunal ?!
Totul a fost ca la carte. Aproape matematic. Bunicii îndureraţi nu trebuiau să intervină, dar judecătorul a vegheat la respectarea dispoziţiilor legale, ferm în îndatorirea de a face respectate principiile procesului civil.
Nu mă luaţi în serios! A fost revoltătoare lipsa de empatie şi de umanitate a judecătorului! Să te porţi atât de riguros cu nişte oameni care sunt într-o aşa suferinţă, chiar dacă au greşit, nu înseamnă că respecţi legea şi faci dreptate, ci, dimpotrivă, săvârşeşti un abuz, terfelind valori care se înscriu în reperele deontologiei profesiei de magistrat.
Am cunoscut magistraţi cărora le-au dat lacrimile şi care s-au poticnit – prea puţin vizibil pentru cei neavizaţi - în desfăşurarea a câte unui proces. Atunci mi-am zis că aceia nu sunt oamenii potriviţi la locul potrivit, că nu e posibil să te pierzi aşa uşor cu firea. ... şi, ca un făcut, acei magistraţi nu au mai participat la aceste şedinţe de vineri. La ce am asistat astăzi a fost infinit mai rău. Prefer un judecător căruia i se pune un nod în gât şi are nevoie de un pahar cu apă pentru a putea continua decât unul care îşi arată compasiunea faţă de nenorocirea unor oameni ca şi cum ar privi un tren trecând prin gară!
Destul de multe cazuri au avut o puternică influenţă - profesională şi nu numai -asupra mea.
Astăzi, am susţinut cauza unor bunici, a căror fiică, singurul copil, a fost ucisă cu cruzime de soţul ei. Durerea ce le-o îmbrăcat chipul răzbate din orice gest sau vorbă pe care o rostesc. Şi e aproape imposibil să nu te cutremure. Cu atât mai mult cu cât bunica mi-a declarat la un moment dat că, dacă ar avea puterea să convingă instanţa să-l ierte pe criminal (nu mă cramponez în formalismul prezumţiei de nevinovăţie), ar face orice pentru asta. Motivul ... prin condamnarea criminalului, nepoţica lor nu ar mai avea nici tată.
Pe faţa aproape cadaverică a bunicii şi din ochii mereu înlăcrimaţi ai bunicului se vede că durerea lor nu îşi poate găsi alinare, pentru că nici măcar nu îşi pot vedea nepoata. Ceilalţi bunici nu le permit asta, copilul aflându-se în familia acestora, acolo unde mama a încasat bătaie după bătaie şi, în cele din urmă, a sfârşit.
Ambii bunici doresc să îşi crească nepoata, iar procesul pentru acest copil este abia la început.
Necunoscând regulile unui proces, bunicii materni au cedat astăzi, clamând nedreptatea atunci când partea adversă a solicitat noi probe, iar eu nu am reuşit să îi calmez. Şi a intervenit judecătorul, cu o voce care aproape că a spulberat justiţiabilii prezenţi ... să stea jos şi să tacă din gură, că el este cel care conduce procesul, altfel amendă şi afară din sală!!! Fără să primească vreo sancţiune, au ieşit din sala de judecată, spunând cu un glas sfâşietor că „nu mai pot”. Bunicul a revenit şi l-a rugat pe judecător să îl lase să spună două vorbe: că îşi cer iertare fiindcă, spre deosebire de criminal (prezent în sală), ei nu ştiu cum să se poarte în faţa instanţei, dar că nu doresc decât să se facă dreptate. Iar judecătorul a încheiat discuţia cu un ton care ne-a lăsat pe toţi, inclusiv pe părţile adverse şi avocata acestora, stupefiaţi şi fără replică ... domnule, nu pentru asta ai venit la tribunal ?!
Totul a fost ca la carte. Aproape matematic. Bunicii îndureraţi nu trebuiau să intervină, dar judecătorul a vegheat la respectarea dispoziţiilor legale, ferm în îndatorirea de a face respectate principiile procesului civil.
Nu mă luaţi în serios! A fost revoltătoare lipsa de empatie şi de umanitate a judecătorului! Să te porţi atât de riguros cu nişte oameni care sunt într-o aşa suferinţă, chiar dacă au greşit, nu înseamnă că respecţi legea şi faci dreptate, ci, dimpotrivă, săvârşeşti un abuz, terfelind valori care se înscriu în reperele deontologiei profesiei de magistrat.
Am cunoscut magistraţi cărora le-au dat lacrimile şi care s-au poticnit – prea puţin vizibil pentru cei neavizaţi - în desfăşurarea a câte unui proces. Atunci mi-am zis că aceia nu sunt oamenii potriviţi la locul potrivit, că nu e posibil să te pierzi aşa uşor cu firea. ... şi, ca un făcut, acei magistraţi nu au mai participat la aceste şedinţe de vineri. La ce am asistat astăzi a fost infinit mai rău. Prefer un judecător căruia i se pune un nod în gât şi are nevoie de un pahar cu apă pentru a putea continua decât unul care îşi arată compasiunea faţă de nenorocirea unor oameni ca şi cum ar privi un tren trecând prin gară!
