Alegeri in Sindicatul Impact Botosani

Desfăşurarea campaniei pentru preşedenţia Sindicatului Impact Botoşani a fost una extrem de serioasă şi aşa se anunţa şi ziua alegerilor. O zi pe care am anticipat-o că va fi una grea. M-am implicat destul de mult emoţional, asta şi pentru că, deşi l-am susţinut în mod oficial pe Marius Pohoaţă, în echipa celuilalt candidat, Nicolae Macovei, au fost unii dintre colegii pe care eu îi apreciez în mod deosebit.

Înainte de începerea şedinţei Adunării Generale, ne-am salutat şi ne-am urat succes cu fair-play-ul unor asemenea evenimente şi lucrurile păreau să decurgă în acest fel. Dar nu a fost aşa. Ştiu că, în momentul în care domnul Marius Oroşanu a anunţat că dânsul va fi moderatorul dezbaterii, a mai declarat că, după cei 10 ani în care a fost lider al sindicatului, va avea puterea să fie imparţial. Odată cu întrebarea „Pe cine veţi vota preşedinte?”, adresată candidaţilor, înainte de începerea desfăşurării dezbaterilor pentru preşedinte şi a procedurii de vot, imparţialitatea a căpătat noi valenţe. E drept că fiecare dintre candidaţi putea să aleagă varianta răspunsului diplomatic, însă cum ar fi fost posibil acest lucru atâta vreme cât aproape toţi – mai puţin unul - s-au declarat cu mult înainte a fi susţinătorii domnului Macovei ?! Ce rost mai avea o asemenea întrebare, dacă nu influenţarea delegaţilor prezenţi în sală ?! Recunosc ... am fost furioasă.

În mod obişnuit, nu mi s-ar fi părut grav faptul că domnul Macovei a fost susţinut de către membrii din conducerea sindicatului. Este normal ca fiecare să aibă opţiunea, în care se regăseşte cel mai mult. Însă, în viziunea mea naivă şi lipsită de realitate, am luat declaraţia de imparţialitate a liderului sindicatului, moderatorul dezbaterii, ca pe un lucru valabil pentru întreaga conducere ...

Înainte, dar şi după alegeri am auzit fel şi fel de insinuări, cum că aş fi autorul discursului candidatului pe care l-am susţinut. Discursul lui Marius Pohoaţă este atât de bun, încât asemenea aprecieri mă măgulesc. Dar toate scrierile lui postate pe blog sau adresate colegilor în campanie îi aparţin. Nu am scris nici măcar o propoziţie pentru Marius. Iar acum când dezbaterile s-au încheiat, cred că felul în care s-a prezentat candidatul Marius Pohoaţă spulberă orice speculaţii de acest gen. Se poate întâmpla oricui să subestimeze capacităţile cuiva, însă în unele discuţii pe care le-am avut pe acest subiect am simţit mult dispreţ, care mi-a făcut rău şi mă îndepărtează în mod dureros de oameni care îmi sunt dragi. Mă declar mândră şi onorată, în acelaşi gând cu o colegă prietenă, că am fost alături în mod oficial de un om atât de valoros cum e Marius Pohoaţă.
Ideea constituirii unor fonduri de ajutor şi excelenţă pentru angajaţi, promovată de candidatul pe care l-am susţinut, a sensibilizat pe toată lumea. Nici această idee nu mi-a aparţinut, deşi preocupările mele din ultima vreme ar fi putut face să se creadă asta. Doar că altceva nu înţeleg eu ... Pe de o parte, pentru iniţierea şi desfăşurarea a ceea ce s-a numit campania Ajutor pentru Laura!, am primit aprecieri la superlativ din partea multor colegi, mulţi dintre ei membrii de sindicat. Atunci, faptul că i-am ştiut aproape pe unii dintre ei, mi-a fost de-un real ajutor, mie, dar mai ales celei care avea într-adevăr nevoie. Pe de altă parte, de curând, la serviciu am aflat despre starea gravă de sănătate în care se află o colegă, pentru care o alta a întrebat dacă există şansa unui sprijin finaciar din partea sindicatului. Când am aflat motivaţia refuzului de a o sprijini, am înmărmurit. E vorba de a face un gest, nu mai mult, nu de a-i aloca toată suma de care are nevoie. Doar un gest, care în economia zilelor unui bolnav poate însemna infinit pentru psihicul acestuia, poate încă o zi de viaţă sau chiar viaţa. De ce nu e posibil ?! Pentru că nu s-au mai dat astfel de ajutoare ?!! ... e o contradicţie între simpatia copleşitoare pe care am simţit-o în urma a tot ceea ce s-a întâmplat în campania pentru Laura şi atitudinea adoptată atunci când un alt om bate la uşa ta, a sindicatului, pentru acelaşi motiv. Ce înseamnă, până la urmă, solidaritate ?!

Alegerile pentru conducerea sindicatului au fost o experienţă din care am învăţat mult, dar care m-a întristat şi mai mult, pentru ceea ce am întrevăzut dincolo de aparenţe.

Felicitări noii conduceri a Sindicatului Impact Botoşani şi mult succes, pentru că urmează o muncă grea, în vremuri care nu se anunţă deloc a fi dintre cele mai uşoare !

Rânjetul unui liberal

Astăzi am participat pentru prima dată la o pichetare. În faţa autorităţii în subordinea căreia se află instituţia în care lucrez. Protestul se datorează neplăţii drepturilor salariale de mai mult timp. Mi-am ales dintr-o pungă de plastic un fluier roz şi am fluierat cât m-au ţinut puterile. Parcă mai mult pentru alţii decât pentru mine, deşi, fără să fiu o persoană cu fiţe, şi mie îmi lipsesc multe lucruri. Însă mă gândesc cu groază la colegii care au rate şi, mai ales, la cei care au credite ipotecare. Pentru mâncare şi câteva facturi poate te împrumută cineva, dar pentru rate la casă ... Unii riscă să rămână fără locuinţă. Am colegi care trăiesc doar din salariu, fără alte surse de venit, au familii, copii mai mici sau mai mari, care trebuie îngrijiţi, ... cel puţin hrăniţi, ca să crească sănătoşi, să poată învăţa etc..

S-a fluierat, s-au strigat fel şi fel de lucruri, timp în care reprezentanţii salariaţilor au discutat cu mai marii judeţului. Megafonul folosit nu a fost unul performant. Cu toate acestea m-a impresionat să văd cum la ieşirea colegilor din clădire, după discuţii, ceilalţi care aşteptau s-au strâns grămadă de parcă vorbele ce urmau a fi spuse erau ultima speranţă.

Concluziile ... vorbe goale, iar mai marii nu au considerat că ar trebui să iasă şi să spună ceva amărâţilor, chiar şi aşa, de campanie electorală.

Strigătele de dinainte au devenit scandări şi s-a cerut „să vină Ţurcanu”. Şi a venit ... Dar nu ca să discute cu cei pe care îi are în grijă ca vicepreşedinte al cj. A ieşit din clădire cu o mână în buzunar, mergând încet, fără să îşi arunce măcar privirea spre mulţime, deşi, inevitabil, ştia şi zărea cu coada ochiului că oamenii s-au întors către el. A urcat în maşină şi atunci am văzut pe faţa gargantuelească (şi aş putea pune pariu că nu ştie, din prima, la ce mă refer) un rânjet care m-a năucit. Nu zâmbea, RÂNJEA. Aş putea spune că nu am mai văzut în viaţa mea aşa ceva. Nu atât de real. În filme cu criminali nazişti, comunişti sau de altă factură da. Culmea e că omu’ e un liberal cu acte în regulă. Dar poate că ar trebui mai întâi să mă mai gândesc dacă să-l consider sau nu om. Cum ar putea fi numit astfel cel care îşi dispreţuieşte într-atât nu subalternii, ci nişte semeni?

Câţiva salariaţi s-au năpustit asupra maşinii şi din câte am auzit au apucat să-şi manifeste furia, dând cu pumnii în geamurile acesteia. Eu am rămas locului şi nu am înţeles că protestul era la final.