Poezie

Uneori, dorul de poezie îmi taie respiraţia ...

Au să rămână plopii

Nu mă cunosc decât atunci când plâng
Ştergându-mi lacrimile pe furiş
Şi încercând cu greu să te ascult
De parcă-mi şade inima pieziş
De teamă că mă-ndepărtez prea mult.

Sîntem ca malurile unui râu
Pe care apa veşnic le desparte
Şi le uneşte strâns fără să vrea,
Copiii dau cu pietre din fiecare parte
Şi pietrele alunecă în ea.

Când va seca izvorul va fi un prund întins
Cu păsări ce se scaldă în nisip
Şi se izbesc în lespezile calde,
Ne vom schimba la suflet şi la chip
Şi ne vom depărta ca să se scalde.

Din tot ce-a fost au să rămână plopii
Pe marginile drumului pustiu
Cu frunza care tremură-aşteptând,
Fără şă ştie că e prea târziu,
Fără să ştie ce şi până când.

Ileana Mălăncioiu, Pasărea tăiată (1967), Linia vieţii, ed. Polirom, 1999