A sunat telefonul şi am aflat o veste care ...
Verişoara împreună cu care am croit rochiţe păpuşilor, pe care le costumam în casuţa lor din balconul de la etajul trei, cea cu care am fost colegă de clasă în şcoala generală şi care acum e mamă a doi copii, e bolnavă. Periculos de bolnavă, după cum nu au ezitat să spună medicii.
Am gândit că jumatate din drumul spre însănătoşire e făcut de optimism şi am încercat să o încurajez astfel. Dar ... cum poţi să fii optimist când auzul şi vederea se sting încet-încet ca şi cum ar trebui să îţi iei rămas bun pentru că uşa se închide? ... iar ochii nu mai sunt buni decât pentru lacrimi care curg neîncetat?!
P.S. Reverenţă pentru ceea ce a fost şi este Anca Parghel.
P.S. Reverenţă pentru ceea ce a fost şi este Anca Parghel.
3 comentarii:
In situatii de astea cuvintele sunt de prisos. Nu pot spune niciodata ceea ce simti cu adevarat. O mare tristete! Chiar si indemnurile suna fals. Dar da, sa fie puternica:(
Fii tare...si spune-i sa fie tare...uneori speranta rezolva mai mult decat orice tratament..
aveti dreptate. e greu ... dar ... Doamne Ajuta!
Trimiteți un comentariu