Duminică dimineaţă m-am trezit luată pe sus, la munte. Nu am avut timp nici să-mi văd cana de cafea, nu să o mai şi beau. Cu senzaţia că abia atunci mă dau jos din pat, am coborât din maşină la Borşa. Traficul era aproape inexistent. Am simţit de la prima inspiraţie cum aerul tare, precum o pălincă locală pe stomacul gol, îmi curăţă plămânii.
Vf. Pietrosu era acolo. Mohorât, în culorile toamnei, domina toate culmile şi văile Maramureşului, ca un leu sătul şi oarecum somnoros. Prin preajmă şi Ineu, vârful.
... pe când treceam prin Pasul Prislop
Apoi am ajuns în Moisei. Deşi nu e prima dată când trecem prin zonă, acum am descoperit o pensiune care îşi merită numele, Perla Maramureşului.
Din păcate, pe traseu am văzut şi o grămadă de mizerii.
Turiştii aruncă cu nesimţire doze de bere, pet-uri şi alte gunoaie, iar localnicii „ţâpă în râu” tot ce nu le e folositor pe lângă casă. Pe alocuri, peisajul e deprimant.
Am înţeles că în zonă au fost inundaţii şi că apele au luat totul în calea lor, însă fără discuţie omul e de vină. Din cauza lui se produc toate relele, inclusiv inundaţiile. Am văzut prea multe culmi golaşe, ce seamănă izbitor cu un bolnav de cancer sub tratament citostatic ...
Spre amiază am ajuns la
Vişeul de Sus, pe
valea Vaserului.
Am căutat Mocăniţa şi am găsit-o. Am aflat de la un om de-al locului că n-o să putem face o plimbare în munţi, pentru că Mocăniţa nu se pune niciodată în mişcare în zi de duminică. Asta ne-a mirat, pentru că amatori pentru astfel de aventuri s-ar găsi mai ales la sfârşit de săptămână, deci şi duminica. Lipsa preocupării de agonisire disperată întru-navuţire, dar şi calmul, răbdarea şi ospitalitatea bărbatului ne-au făcut să credem că localnicii sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, care respectă cu sfinţenie poruncile Celui de Sus. Am făcut câţiva paşi pe linia ferată ...
... însă am fost asiguraţi că n-am parcurs nici o unghie din cât e traseul, aşa că am făcut cale întoarsă, resemnându-ne la gândul că vom reveni curând.
Următoarea destinaţie -
Mânăstirea Bârsana. Afară se întuneca şi abia ne-am orientat pe drumul cel mai scurt către mânăstire. După o gramadă de învârteli am ajuns şi, deşi era beznă, am bănuit un loc de poveste, care trebuie văzut, în orice condiţii.
La câteva minute după miezul nopţii am intrat în casă, ameţită de atâta drum prin noapte, dar cu gândul să mă întorc cît mai curând, pe drumuri de munte.
telegondola 
privelişte din cameră
de la ultimul etaj
dincolo de nori 
vecin, vârful Caraiman
la doi paşi mai jos, Stâna Regală, 1285 m alt. 
la răscruce de drumuri, o stâncă pe post de observator 
panoramă Buşteni-Sinaia 
... mi-e dor!
am urcat
dar aici ?
Întotdeauna, la întoarcere ...
ne e fooaamee!