oamenii sunt răi

În week-end a fost un incediu grozav la locul meu de muncă. Dimineaţă, de cum am ajuns pe scările instituţiei, m-a izbit un miros iute - înecăcios, câţiva pereţi erau negri, alţii încărcaţi de fum, la fel birourile, aparatele, hârtiile de tot felu'. ... sinistru !

Bineînţeles ziarele au scris, iar cititorii au comentat. Cum focul a izbucnit în biroul directoarei, lumea zice că ea e de vină, şi de aici potopul ... că e aşa, că e nu ştiu cum, adică hoaţă, cucoană, hâdă şi altele nestemate jigniri. Cu siguranţă, aceste funcţii au o susţinere politică. Pe de altă parte, cred că e normal să nu îţi fie bine atunci când nu mai eşti în graţii şi nu te mai ia nimeni în seamă. Dar nu şi atunci când, măcinat de frustrări, le manifeşti atât de urat: jubilind la necazul adversarului. Asta am văzut astăzi pe holurile instituţiei şi asta reise din comentariile din presă. E trist şi oarecum de neînţeles cum pot unii să se bucure într-o asemenea situaţie. ... până la urmă ceea ce s-a întâmplat ne afectează pe toţi, într-un fel sau altul. Dorinţa de a (re)deţine controlul, puterea de decizie, indiferent de natura ei, e atât de mare, încât Dumnezeu e uitat sau, mai grav, invocat ca şi cum nu ar fi loc sub soare pentru toată lumea.

Ziua de astăzi mi-a amintit de o vorbă a unei foste colege de liceu, acum avocat de temut, şi anume că "omu' e dracu'". Din păcăte, are dreptate!