Lucrurile au venit de la sine

"Câteva rude şi o colegă din şcoala generală sunt oamenii care au încercat să facă totul pentru Laura. Afişele lipite de aceştia în tot municipiul Botoşani au făcut cunoscut cazul ei." - O viaţă salvată de o mână de oameni cu suflet mare (Mihaela Dincă), Adevărul, 03 martie 2009

"Laura suferă de neurinom acustic, o tumoare instalată în canalul auditiv. În lupta ei cu viaţa nu a fost singură, ci a avut alături familia, prietenii şi câţiva oameni buni.

Cei 7.000 de euro necesari pentru operaţia în ţară s‑au strâns deja. Dacă ar fi să numească persoanele care au ajutat-o să ajungă aici, Laura Irimia, 32 de ani, o tânără mamă din Botoşani, nu ar sta pe gânduri.

„Anca, Gina, Carmen şi familia“, ne spune pe nerăsuflate Laura. Şi ziarul „Adevărul“ e pe lista Laurei. „Mulţi oameni au aflat povestea mea şi m-au ajutat. Cei 3.000 de euro de la «Adevărul» au completat suma de care aveam nevoie pentru operaţia programată pe 11 martie“, adaugă Laura.

Pe măsură ce se apropie intervenţia de care depinde viaţa sa, Laura se gândeşte din ce în ce mai des la sprijinul primit.

„Lucrurile au venit de la sine“

Ajutorul celor trei-patru persoane care au făcut ca povestea ei să ajungă la urechile unor oameni cu suflet mare i-a redat speranţa că, după operaţie, se va întoarce sănătoasă la cei doi copii ai săi, Denis (7 ani) şi Karina (12 ani).

Totul a început în ianuarie. „Vestea despre boala Laurei, dar mai ales costurile pentru a se face bine ne-au năucit pe toţi cei din familie. Dorinţa Laurei de a fi ajutată era atât de mare, încât nu am putut să rămân pasivă. Am început să scriu despre situaţia ei pe blogul meu. Altfel, nu mi-am propus să fac ceva anume. Nici nu îmi imaginam ce altceva aş putea face. Dar lucrurile au venit de la sine“, îşi aminteşte Anca Grădinaru, verişoara Laurei.

Postările de pe blogul Ancăi au atras atenţia şi altor persoane cunoscute. „Am intrat pe blogul Ancăi şi am citit despre Laura Irimia. Am recunoscut-o pe fosta noastră colegă de clasă din şcoala generală. Nu îmi venea să cred şi am întrebat, iar Anca mi-a confirmat. Am fost răvăşită pentru că, fiind şi eu mamă a doi copii, în mintea mea s-a strecurat gândul că aş putea fi eu în situaţia ei. Ca mamă, am simţit nevoia să strig după ajutor pentru Laura şi pentru copiii săi“, povesteşte şi Gina Frăsinescu. Îşi aminteşte că a început totul cu mare avânt. Răspândirea afişelor şi informarea oamenilor au fost un efort mai mic decât îşi imaginau.

„Nu am vrut să fiu un simplu spectator“

A treia persoană care s-a alăturat campaniei a fost Carmen Şotropa, o mătuşă de-a Ancăi Grădinaru. „Pentru mine, Laura e o fată frumoasă pe care o ştiu din vacanţele de vară de la ţară. Nu cred că întâmplarea a făcut ca la o răscruce de drumuri s-o întâlnesc pe Laura - tocmai atunci când împărţea afişele prin care îşi striga durerea. Nu am vrut să fiu doar un simplu spectator. I-am cerut câteva afişe şi m-am oferit s-o ajut în strângerea banilor, deşi nu prea ştiam cum să procedez, cui să mă adresez. Nu mai făcusem aşa ceva“, spune Carmen.

Afişele prin care Laura cere ajutor au împânzit deja străzile din Botoşani şi bisericile din oraş. „La biserica unde obişnuiesc să merg încă din liceu, părintele Partenie a vorbit credincioşilor despre necazul Laurei şi, în două săptămâni, avea să-i dea personal cea mai mare sumă până la donaţia ziarului «Adevărul»“, adaugă emoţionată Carmen.

"Laura m-a impresionat prin încrederea pe care ne-a acordat-o. Practic, a dat mână liberă oricui, a ascultat şi a făcut tot ce-am rugat-o" - Anca Grădinaru, verişoara Laurei

Verişoara, ca o soră

Alături de soţul Laurei, Anca Grădinaru, verişoara sa, este persoana care i-a fost aproape în această perioadă. Anca este şi cea care a ajutat-o pe Laura să ne scrie zi de zi, în condiţiile în care boala îi provoacă dureri de cap foarte mari, dar şi ameţeli.

Jurnalul Laurei episodul 15

Următorul drum la Bucureşti va fi pentru marea încercare

Drumul spre Bucureşti a fost fără probleme. Cel mai important este că nu mi-a fost rău şi chiar am reuşit să mă odihnesc.

În Capitală, şoselele sunt foarte largi duminica dimineaţa. Nu am mai întâlnit aglomeraţia infernală din timpul săptămânii.

Am ajuns foarte uşor la spital şi am discutat cu domnul doctor. Nici nu am avut timp să vorbesc cu cei de acasă, fiindcă am fost chemată să mă pregătesc pentru examinarea RMN. Până să intru am aşteptat într-o încăpere. Din nou, curăţenie impecabilă şi purtare ireproşabilă din partea personalului medical. M‑am gândit că aşa ar trebui să fie peste tot în spitale, indiferent dacă acestea ar fi de stat sau private.

M-am îmbrăcat în halatul alb care mi s-a dat. Am intrat în sală când totul era pregătit. Aparatul nu părea să fie altfel decât cel la care am făcut prima dată RMN-ul. Am ascultat cu atenţie tot ce mi s-a spus. Trebuia să stau nemişcată. Când mi s-a spus în căşti, nu am clipit, nu am înghiţit şi nu am respirat.

Nu a durat mult, însă aceste chestiuni nu mi s‑au cerut la prima examinare. Am ascultat zgomotul plăcut al unor ciocănele, fără să ştiu care e rostul lor. Când mi s-a făcut injecţia în mână cu soluţia de contrast, am simţit cum zona gâtului mi se încălzeşte. Faptul că lucrul acesta nu mi s-a întâmplat rândul trecut, m-a speriat puţin. Dar am urmat întocmai ce mi s-a spus că trebuie să fac.

Toată procedura de examinare a durat aproximativ jumătate de oră. Rezultatul se putea obţine în 24 de ore. Pentru că trebuia să mă întorc acasă, la Botoşani, am convenit cu personalul de la spital că îl voi primi cu o zi înainte de operaţie. Şi asta a fost tot.

Când am ieşit din spital, am simţit lumina şi căldura soarelui şi mi-am amintit că e martie. Cu mărţişoarele de la copii în piept am pornit înapoi spre casă. Următorul drum va fi pentru marea încercare.

Cei care vor să o ajute au la dispoziţie următoarele conturi, deschise la BRD pe numele Eugen Irimia, soţul Laurei

în lei: RO75 BRDE 070S V015 8650 0700,

în euro: RO17 BRDE 070S V220 1974 0700.

Codul SWIFT (pentru ambele conturi): BRDE ROBU"