Irish air

Am închis cartea şi mi-am aşteptat cu nerăbdare musafirul, care sosise de vreo două zile din Irlanda. Mărturisesc că, de când mă ştiu sau, mai bine zis, de când am descoperit ţara asta, îmi doresc să ajung acolo, să respir aerul, cred ca o esenţă de parfum scump, mărginit de un cer mai mereu plumburiu, de orizonturi marine-stâncoase, dar, mai ales, de verdele acela viu, pentru mine inconfundabil.

Ore întregi am vorbit despre oamenii, obiceiuri, păţanii, locuri, urmărind cu nesaţ o sumedenie de poze. Unele m-au ţintuit pentru că era ceva în ele ce cunoşteam altfel decât din imagini văzute de-a lungul timpului. Era ceva recent şi izbitor ...

„Am înotat iar, dar încă n-am putut descoperi locul cel mai potrivit. Azi-dimineaţă am plonjat în apa adâncă din vecintatea stâncii mai apropiate de casă, care se precipită abrupt, având totuşi nişte scobituri şi nişte proeminenţe suficiente pentru a încropi câteva trepte precare.”

„Nicăieri nu găseşti vreun blestemat petic de nisip. Am auzit că e socotită drept o coastă urâcioasă. Dă Doamne să fie considerată aşa în vecii vecilor! Într-adevăr, stâncile, care se răzleţesc în ambele direcţii, nu sunt pitoreşti. Au o culoare gălbui-nisipie, stropită cu pete cristaline, şi se înghesuie în grămezi mari, incoerente, diforme. La bază, sub nivelul fluxului, sunt căptuşite cu o vegetaţie de alge brune, lucioase şi urzicătoare, care degajă un miros neplăcut. Şi totuşi, în vârf, privite de aproape, oferă spectatorului o surprinzătoare bogăţie de tainice bucurii. O sumedenie de râpe în formă de V care adăpostesc mici bălţi sau straturi de prundiş cu pietre extrem de variate şi de frumoase. Sunt flori care izbutesc nu ştiu cum să-şi împlânte rădăcinile în crestături (...). O caracteristică a falezei constă în faptul că, din loc în loc apa a scobit în stâncă văgăuni, cărora nu le-aş face onoarea de a le numi grote, dar care, văzute cu ochiul înotătorului, oferă o privelişte uimitoare şi vag sinistră.”

„Am continuat să explorez stâncile în direcţia turnului meu. Da, sunt proprietarul nu numai al unei case şi al unei puzderii de stânci, ci şi al unui părăginit turn de pază. De fapt, nu-i decât o cochilie. Dar mi-ar plăcea să-l restaurez, să-i clădesc o scară spiralată şi o cămăruţă de lucru în vârf, numai că, în ciuda a ceea ce se crede despre mine, nu sunt bogat. Casa asta de la mare mi-a înghiţit grosul economiilor.”
„Din păcate, turnul mai atrage câte un turist ocazional; dar detest să instalez o placardă pe care să scrie „Proprietate privată”. Această micuţă pajişte este unica fâşie de iarbă pe care o posed, în afară de un petec mărunt, chiar în spatele casei. Iarba, frământată desigur de vântoasele mării, este foarte scundă, iar firele se răsucesc într-un fel de mici preşuri circulare, ţepoase ca nişte cactuşi.” „De la ferestrele mele de sus (unde mă aflu acum), care dau spre mare, ochiul nu cuprinde decât nesfârşirea apei; numai dacă te uiţi în jos, poţi zări stâncile. De la ferestrele parterului însă, marea este invizibilă, şi nu se înfăţişează decât stâncile falezei, de dimensiuni şi forme elefantine, care înconjoară casa. Uşa din spate, care e uşa de la bucătărie, dă spre mica „pajişte” împrejmuită de bolovani şi aşternută cu iarbă aspră ca ţepii de cactus şi cu cimbru. Am de gând s-o las în voia poftelor naturii.”

... erau pagini din cartea pe care tocmai o închisesem, înainte de vizită.