Asta o întreb şi eu în fiecare zi. De fiecare dată îmi răspunde: "foarte bine!", cu un ton şugubăţ, care ar putea fi înţeles cam aşa ... "de ce?! s-a întâmplat ceva?!".
Ascultând-o cum îmi povesteşte zi de zi ce mai face, am impresia că totul a fost un vis urât. La început, după ce a ajuns acasă, o mai durea puţin piciorul stâng, de fapt toată partea stângă a corpului. E de înţeles, pentru că a fost poziţionată astfel în timpul operaţiei. ... 20 de ore!!! Dacă vremea era mohorâtă, o mai durea puţin şi capul. Însă, acum au trecut. La nici o lună de la intervenţie, Laura trebăluieşte de zor prin casă, face temele cu Denis, o ajută şi pe Karina la câte ceva, merge la şcoală să se intereseze de situaţia lor, iese la plimbare aproape în fiecare zi şi, bineînţeles, vorbeşte cu cei pe care îi întâlneşte şi îi cunosc problema. Unii o întreabă ... dacă s-a operat ...
Cei mai mulţi se miră că nu a fost rasă în cap. Nu, Laura nu a fost rasă în cap. Eu nu mi-am dat seama nici dacă a fost tunsă. Am fost curioasă şi, cu inima strânsă, m-am uitat să-i văd operaţia. Iniţial nu desluşeam, nu descopeream cât de mare e. Nu e mare, dar nu e nici micuţă. Am zis ... wow! ... e o bijuterie! Tăietura e o linie fină şi curbă ca urma unui creion de colorat. Isabella l-a numit pe dr. Sergiu Stoica "bijutierul de copii". Fără îndoială, aşa este: UN BIJUTIER!
Viaţa Laurei e aproape ca înainte. Sigur, acum e mai grijulie şi mai atentă la orice schimbare în starea ei. Sperăm să fie la fel de bine în continuare. Doamne ajută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu